58,00 lei

Codex Aureus – Cele 3 Pergamente

58,00 lei

Autorul Silviu Radu ne-a facut bucuria de a scrie acest volum 2 parte a Trilogiei Codex Aureus care ne provoaca imaginatia, cultura, memoria si ne da ”sah la inteligenta” oferind raspunsuri cat se poate de precise la cateva intrebari din trecutul acestei natiuni. Cartea are un pariu ascuns extrem de subtil pe tema usor ezoterica a biruintei iluminatilor din ultimii cinzeci de ani care au infiintat uniunea europeana si care au creat o structura care garanteaza pacea in antiteza cu iluzia lui Himmler din prima parte a romanului.

Aceasta carte bine scrisa ascunde o informatie istorica, literara, culturala de cea mai buna calitate iar acest fapt dovedeste ca in spatele acestei carti sta o documentare facuta temeinic de catre autor. Astept cu interes volumul al treilea, iar trilogia in sine cand va fi incheiata si prezentata publicului cititor de carte va oferi o imagine foarte interesanta pe o tema delicata, pe o tema rara devenind astfel o pagina importanta pentru istoria literaturii ezoterice romanesti.

VIOREL COMAN – Critic literar.

Recenzii

Book Trailers

Info Carte

An aparitie: 2018
Categoria: Literatura Universala
Editie: Cartonata
Editura: PROILAVIA
Format: 210 x 150 mm
Nr. pagini: 238

Plata si livrarea

PLATA

Plata se realizează prin transfer bancar in contul furnizat in pagina de finalizare a comenzii. In scurt timp va exista si posibilitatea de plăti online.

LIVRAREA

Livrarea comenzilor se realizează prin curier rapid, după ce plata a fost confirmată. Costurile de livrare sunt evidențiate in pagina de finalizare a comenzii.

Cosul Meu
Sign in

No account yet?

Facebook Instagram YouTube
Folosim cookie-uri pentru a vă îmbunătăți experiența pe site-ul nostru. Prin navigarea pe acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor.

Codex Aureus – Cele 3 Pergamente

58,00 lei
Contul Meu
0 items Cos
Vezi Cartile
Meniu

Previzualizare

Cap. 41

Berlin -1955

În singurătatea camerei lui, Doibaru începu să pregătească arma pe care urma să o folosească pentru a-l ucide pe spionul german care trimise acea scrisoare pentru demascarea lui Nikolski. Cu mănuşi de gumă, precum cele ale chirurgilor, colonelul începu să manipuleze periculoasele substanţe din acele recipiente de sticlă.

Cu mare atenţie fixă ferm cu mâna stângă unul dintre recipiente, care conţinea un soi de gelatină albicioasă. Cu o spatulă de sticlă extrase o mică porţiune şi o puse pe o bucată plană şi mică de sticlă. Substanţa era un puternic alcaloid asudat de o broască din pădurea din Amazon. Indienii obişnuiau să ungă vârfurile săgeţilor cu pielea acestor broaşte pentru a vâna. O doză bună de gelatină putea omorî zece bărbaţi în două minute, dar colonelul Doibaru vroia să pună capăt vieţii unuia singur.

Închise borcanul şi luă un al doilea vas cu o substanţă de culoare maro, cu textura răşinii. Din nou, însă utilizând o altă spatulă de sticlă, extrase o mică doză şi o depuse pe o a doua piesă de sticlă. Această a doua substanţă era fund de bachaco, ferocea furnică gigantică din pădurea amazoniană. Muşcătura furnicii bachaco producea un venin pe care îl folosea pentru a se apăra şi provoca victimei o puternică senzaţie de mâncărime. Veninul muşcăturilor a mii de astfel de furnici putea provoca moartea unui om de un metru şi optzeci de centimetri şi nouăzeci de kilograme, în treizeci de minute. Indienii utilizau de asemenea această substanţă ca afrodisiac sau, într-o doză mai mică, pentru a anestezia vreo zonă a corpului. Veninul de la bachaco afecta sistemul nervos şi provoca paralizie musculară.

Colonelul luă o stilet vechi care se presupunea că ar fi aparţinut unui razboinic prusac celebru şi şlefui uşor partea inferioară a mânerului. Cu o lupă de chirurgie Doibaru lăsă o mică tăietură. Imediat luă spatula cu substanţa răşinoasă şi cu o mână fermă unse micii zimţi care rămăseseră după ce şlefui mânerul stiletului. În continuare, cu mare delicateţe puse arma într-un suport.

Colonelul Doibaru se ridică şi scoase din minibar o mică sticlă de gin. Luă un pahar care se afla deasupra micului frigider şi puse în el două cuburi de gheaţă. Deschise sticla şi umplu paharul. Dintr-o singură înghiţitură goli aproape jumătate din pahar, în timp ce îşi întindea muşchii spatelui. După se relaxă, se întoarse la treaba sa. Dintr-o a doua teacă de catifea albastră, preotul scoase o spadă frumoasă japoneză. O aşeză, cu ambele mâini, pe un suport, cu lama, în sus. Colonelul puse din nou lupa peste ochelari şi cu un pămătuf fin unse nagako, mânerul katanei, cu o substanţă toxică secretatăde broaşte. Câteva ore mai târziu, substanţele erau întinse pe arme, gata să îşi facă treaba.

Odată venită seara, colonelul Nicolae Doibaru se îmbracă cu un costum negru şi cămaşă albă, îşi trecu un pieptene prin părul negru şi îşi puse atent nişte mănuşi de gumă. Ridică de lamă stiletul prusac din suportul său şi îl puse cu grijă în teaca sa. Repetă acţiunea cu katana. Îşi puse pardesiul şi pălăria şi porni spre restaurantul unde îşi dăduse întâlnire cu spionul care era mare amator de arta.
Luă un taxi şi în câteva minute, după ce evită mai multe semafoare, treceri de pietoni şi ciclişti care încetineau mersul printre

băltoacele provocate de ploaie, ajunseră la Funkturm Berlin . Un bărbat cu livrea roşie şi cu o umbrelă în mână alergă la vehicul pentru a deschide uşa.

— Bună seara. Bine aţi venit la Funkturm Berlin personalul restaurantului de la etaj va primeste si va saluta- îl salută portarul pe noul sosit.

În interiorul restaurantului, maître-ul se îndreptă spre colonel, care avea o geantă şi o servietă asemănătoare tecilor care se utilizau pentru a transporta armele de vânătoare. Maître îi recomandă lui Doibaru să îşi lase pardesiul şi servietele în garderobă, în timp ce o tânără îi întindea un număr de cuier.

— Mulţumesc, dar prefer să nu mă despart de serviete. Sunt antichităţi foarte valoroase – se scuză colonelul.
— Nu este niciun fel de problemă, domnule – răspunse educatul maître.
Aveţi masă rezervată?
— Mă aşteaptă domnul Krug, – răspunse Doibaru.
— Domnul Krug.. Domnul Krug… – spuse maître în timp ce localiza numele în caietul de rezervări. Da. Aici este. Masa nouă.

Urmaţi-mă pe aici, vă rog.
În spatele sălii mari, un bărbat cu aspect fragil care întindea unt pe o felie mică de pâine prăjită se ridică la vederea maître-ului şi a noului sosit apropiindu-se de masa sa.

— Bună seara, domnule Krug. Sunt Maxwell Hessner, anticarul – se prezentă colonelul de securitate Nicolae Doibaru în timp ce strângea mâna lui Krug.

— Bună seara, domnule Hessner. Îmi doream să vă cunosc —răspunse spionul german pasionat de arta în timp ce îl invita pe colonelul Doibaru să se aşeze la masă. Văd că aţi adus mai multe piese. Cel mai bine ar fi să cinăm mai întâi şi apoi să mergem la mine acasă. E aici aproape şi putem vorbi liniştiţi de afaceri în timp ce vă arăt colecţia mea.

O excelentă cină bazată pe stridii şi calcan la cuptor deschise drumul spre două havane bune şi două pahare de coniac franţuzesc.
— Spuneţi-mi, ce mi-aţi adus? – întrebă Krug cu curiozitate.
— O stilet prusac foarte vechi şi o spadă japoneză din perioada Ashikaga datând dintre anii 1350 şi 1360 – răspunse presupusul anticar.
— De ce ar trebui să mă intereseze aceste arme? – întrebă precaut spionul german cu scopul de a manifesta mai puţin interes decât într-adevăr simţea şi pentru a putea astfel să negocieze un preţ mai bun.
— Se crede că stiletul prusac a aparţinut lui Bernando Bandini Baroncelli, unul dintre conspiratorii conjuraţiei lui Pazzi din 1478.

Cu acest stilet, Baroncelli l-a înjunghiat prima dată pe Giuliano de Medici în catedrala din Florenţa. Spada i-a aparţinut lui Yoshimitsu Ashikaga, care s-a proclamat shogun în 1368. A fost cel mai strălucit mecena al Evului Mediu japonez – relată colonelul Doibaru şi mai interesatului spion Krug.
— Puteţi să-mi arătaţi acum piesele? – întrebă nerăbdător spionul german.
— E mai bine să le vedem la dumneavoastră acasă. Va fi mai sigur. Ambele piese sunt mult prea valoroase ca să vi le arăt într-un local public – spuse colonelul scuzându-se.
— Înţeleg. Îmi scuzaţi îndrăzneala, dar sunt nerăbdător să le pot admira – se scuză Krug în timp ce cerea nota de plată.

Jumătate de oră mai târziu, cei doi bărbaţi se aflau în elegantul apartament al lui Krug, foarte aproape central Berlinului. De la ferestrele aticului se vedeau luminile nocturne ale orasului german. În vitrine mari in apartamentul sionului , iluminate şi indicate cu etichete, se aliniau pistoale, halebarde, spade şi armuri. În timp ce le observa de aproape, Krug îi oferi ceva de băut invitatului său.
— Nu, mulţumesc, am băut deja destul – răspunse falsul anticar.
— Eu o să-mi pun un whisky în timp ce dumneavoastră îmi arătaţi stiletul şi spada.

În continuare, părintele Doibaru aşeză teaca pe o masă elegantă de mahon şi deschise două închizători. După ce ridică capacul, apărură două arme acoperite cu o pânză care se afla deasupra pentru a le proteja.
— Pot să le iau? – întrebă Krug.
— Ştergeţi-vă mai întâi mâinile cu un şervet. Nu vreau să rămână urme pe ele – răspunse Doibaru.

Colecţionarul luă între mâinile sale stiletul . În timp ce îl descoperea pentru a studia lama, Krug simţi la degetul arătător o mică înţepătură. Minuscula urmă, înconjurată de un cerc roşu, îi provocă o uşoară mâncărime.
— Trebuie să merg la baie un moment. M-am înţepat cu lama şi merg să mă curăţ cu alcool – spuse în timp ce se retrăgea în fundul casei.

Minute mai târziu, Krug se întoarse în marele salon.
— Mă scuzaţi, domnule Hessner. Acum mi-ar plăcea să văd spada japoneză.
— Aici este – spuse colonelul Doibaru în timp ce i-o întindea ţinând-o de lamă pentru a-l obliga pe Krug să prindă katana de mâner.

Aşa cum se aştepta, colecţionarul luă spada şi o învârti ca un samurai în poziţie de luptă.
— Îmi place mult – afirmă germanul. Mâna sa dreaptă începuse să îl mănânce în zona erupţiei roşiatice şi o senzaţie de amorţeală i se întindea spre cot. Cămaşa albastră a spionului era îmbibată de sudoare. Mă doare destul de tare capul – spuse Krug în timp ce încerca să se aşeze.

Crampele îi afectaseră deja piciorul drept şi braţele. Sionul Krug îşi privi mâna şi văzu că unde se înţepase, pielea din jurul erupţiei începuse să capele o culoare negricioasă. Puţin câte puţin, întins pe canapea, observă că gâtul i se inflama şi îi provoca o severă asfixiere. Veninul toxic al broaştei îi invadase corpul , pe cale cutanată, prin pielea de la mâna cu care apucase spada japoneză. Zece minute mai târziu începu să-şi piardă vederea şi auzul şi dintre buzele sale începu să curgă o salivă albicioasă. Veninul de la bachaco penetrase complet corpul său, împiedicându-l să mişte până şi cel mai mic muşchi. Întins acolo, putu doar să aştepte moartea în timp ce vizitatorul său era aşezat în faţa sa, observând şi cerându-i să îi relateze ce anume simţea. Colonelul Doibaru avea nevoie să verifice rezistenţa victimei sale în faţa dozei administrate. Doar cu câteva secunde înainte de a muri, Spionul îşi dădu seama că acel anticar îl otrăvise. Niciodată nu va şti de ce, dar scrisoarea lui in care-l deconspira pe Nikolski fusese ultimul lui raport informativ.

Colonelul Doibaru puse două degete în gâtul defunctului, care încă rămăsese cu ochii deschişi, pentru a verifica dacă a încetat să respire şi apoi aşeză cu grijă cele două arme în tecile lor şi închise uşa în spatele său. “Am îndeplinit misunea” gandi Doibaru “acum Nikolski trebuia sa se tina de promisiune si sa puna o vorba buna sa jiu numit sef D.I.E”